Curand Martie...

Miros de zambile, frezii si lalele, femei cu martisoare in piept si buchete de ghiocei in mana, barbati mai atenti decat de obicei, zambete, flirturi, veselie... ghici ciuperca ce-i!? E primavara, e martie, e luna femeilor! Este timpul sa fim rasfatate, frumoase si iubite. Sa va spun drept, in opinia mea, este cea mai frumoasa perioada a anului. Pentru ca, ori de cate ori natura renaste, intreaga noastra viata pare a lua o intorsatura favorabila: problemele zilnice par mai mici, rezolvarile lor sar rapid de unde te astepti mai putin, oamenii sunt mai veseli, iar dragostea, ei bine, in mod cert aceasta s-a nascut primavara...

De cand ma stiu, cele mai frumoase povesti de iubire pe care le-am trait au inceput in aceasta perioada. Oricine ar fi de vina: buna-dispozitie, vremea frumoasa care ne scoate din casa, faptul ca suntem mai frumoase si radiem feminitate prin toti porii, ori hormonii care zburda veseli pretutindeni, sau poate toate acestea reunite, un fapt este sigur: primavara este anotimpul iubirii.

Iubirea de viata, iubirea de sine, iubirea celui de langa tine, iubire sub toate formele. Nici nu poate fi altfel cand natura conspira si iti creeaza toate conditiile de care ai nevoie pentru a-ti trai in tihna dragostea: dusuri de arome placute si proaspete, lumina calda, soare prietenos, o paleta atat de larga de culori vii.

Daca am imprumuta mai des din gingasia florilor de primavara si nu am pierde-o odata cu venirea toamnei, poate ca am fi cu totii mult mai fericiti. Din pacate, noi, oamenii, reusim sa tesem suparari chiar si atunci cand natura toata explodeaza de fericire.

Apare astfel o mica problema... nerabdarea. Nu stiu cum se face, dar iarna suntem parca mai blanzi cu timpul, in timp ce primavara il epuizam alergandu-l. Energia care a rasarit odata cu ghioceii ne inteapa scaunul din fata monitorului, ne trimite peste tot si nicaieri, ne face sa tocim covorul in asteptarea a nu stim nici noi bine ce.

Din pacate, aceasta nerabdare nu se imbina favorabil cu dragostea... fiindca iubirea la inceput de drum are nevoie de rabdare: rabdare sa astepti telefonul de a 3-a zi (ca asa e regula!), rabdare sa descoperi si sa te lasi descoperita, rabdare sa-ti infranezi hormonii, of, rabdare pentru aproape orice!

Daca am invata sa ne bucuram de lucrurile mici, sa sorbim din priviri frumusetea acestui anotimp si sa ne alungam temerile, am descoperi ca avem rabdare pentru orice... chiar si pentru a savura din plin primavara, cu tot alaiul de sentimente pe care aceasta il aduce.

Iubirea de sine

Desi este saptamana Dragobetelor, o perioada in care ar trebui sa sarbatorim iubirea in stil romanesc, am ales ca subiectul acestui editorial sa fie dragostea pentru propria persoana.

Dupa doua saptamani nebune in care mie si tuturor celor din jurul meu ni s-au intamplat toate lucrurile rele, se pare ca apele, in sfarsit, se linistesc. Incepe sa se zareasca o luminita ce palpaie firav la capatul unui tunel lung.

In urma unei serii de evenimente nefericite nu ramai la fel ca inainte... inveti ceva. Eu am invatat ca dragostea e grea, ca a iubi neconditionat este varianta ideala, dar dificila, ca sarind de la o extrema la cealalta in decursul a numai cateva zile te poate aduce in pragul nebuniei, sau macar a disperarii. Iar, din punct de vedere practic, am invatat o regula de aur, pe care, sper, la un moment dat, sa reusesc sa o pun in practica. Un bun prieten a materializat in cuvinte aceasta regula si nu o pot exprima in niciun fel mai bine decat el: “Inainte de a iubi atat de mult pe altcineva trebuie sa inveti sa te iubesti pe tine insati”.

Sper ca la un moment dat in viata mea voi reusi sa ating un asemenea grad de maturitate si sa reusesc sa ma iubesc pe mine atat de mult cat ii iubesc pe cei din jurul meu. Naivitatea sentimentala si inocenta sunt caracteristici apreciate de ceilalti, dar, din pacate, aduc nefericire.

Nu vreau sa initiez o adevarata revolta a egoismului. Iubirea de sine nu este egoism ci este un mecanism preotector pe care trebuie sa invatam sa il stapanim. A-ti iubi propria persoana nu inseamna sa ii apreciezi mai putin pe cei de langa tine ci sa reusesti sa te ridici pe tine insati la un nivel comparabil cu ceilalti.

Va propun cateva zile in care sa incercam sa ne iubim mai mult propria persoana si propriul corp; sa invatam sa ne apreciem corect, sa ne privim in oglinda si sa ne observam calitatile inainte defectelor; sa ne acordam cateva minute de rasfat pe zi; sa ne comparam cu cei pe care ii admiram si sa realizam ca astazi suntem mai aproape de ei decat cu o zi in urma si, sa constientizam ca, daca avem incredere in noi, maine vom fi cu un pas inaintea lor!

Inceputuri si sfarsituri

In copilarie iubeam inceputurile si schimbarile. Poate si pentru ca aproape de fiecare data imi aduceau surprize placute. Copil fiind, stricam o jucarie la care tineam numai pentru a avea o alta noua. Pentru ca nevoia de nou era atat de mare, incat eram dispusa sa renunt chiar si la ceva de care ma atasasem.

Mai apoi am invatat cu tristete ca nu fiecare schimbare este buna, ca poti sa suferi mai mult dupa ceva vechi decat te poti bucura de nou. Ba de multe ori se intampla sa suferi pentru ceva vechi, chiar daca nu-l mai iubesti, insa esti obisnuita sa il ai. Din aceasta cauza, mie una, schimbarile, chiar si cele bune, au inceput sa-mi para terifiante, ca si cand mi-as fi dat la schimb ursuletul preferat pe un crocodil.

Din pacate, nu toate jucariile sunt bune si rezista. Unele se strica, se rup ori se descos si trebuie sa carpesti iar si iar la ele, chiar daca inca de la primul petic stii ca nu va mai fi niciodata la fel.

Am suferit mult timp dupa vechituri, am carpit si am peticit pana cand n-am mai avut nimic din ceea ce imi doream initial. In plus, jucariile noi sau schimbarile nu-ti bat intotdeauna la usa atunci cand ai nevoie. Asa ca pastrezi ceea ce ai, ceea ce cunosti si iubesti (ori macar ai iubit odata) si crezi ca este bun pentru tine pentru simplul motiv ca este deja al tau. Din vitrina cu jucarii iti zambeste uneori un ursulet nou, insa intorci privirea spunandu-ti ca nu-l poti avea, ca nu trebuie si ca de fapt nu il vrei pentru ca ai unul grozav acasa.

Am intors privirea ani la randul, chiar daca intre timp ursuletul prafuit zabovea prea mult in alte brate decat ale mele. Pentru ca stiam (si credeam ca asa este normal) ca mai devreme sau mai tarziu va sfarsi tot pe perna mea. In realitate, mi-era teama de schimbare. Si as fi cel putin nedreapta sa arunc vina pe biata jucarie spunand ca s-a pierdut prin alte odai. Adevarul este ca ne putem atasa in mod stupid de jucarii ponosite refuzand altele care ne-ar bucura mai mult.

Mi-a fost frica, de-a dreptul groaza, recunosc, sa ii daruiesc libertatea aceluia care mi-a vegheat somnul de cand ma stiu. In consecinta l-am alungat si l-am luat inapoi de mii de ori pana cand, intr-un final s-a ratacit si nu am mai avut putere sa il caut in dezordinea din viata mea. Dar de ceva timp incoace ma bucur tot mai mult ca am avut curajul sa renunt la el. Pentru ca am crescut suficient de mult cat sa putem dormi si fara ursuleti. Iar uneori este chiar mai placut. Mai ales pentru ca ne putem uita in vitrina cu jucarii fara remuscari si uneori putem zari cel mai grozav ursulet dintre toti, unul care poate statea de ceva timp acolo, insa tu ti-ai intors privirea de prea multe ori ca sa il poti observa.

Pretul iubirii

Daca totul in viata se plateste si fiecare lucru isi are pretul sau nu pot sa nu intreb: cam cat ar costa iubirea? Bun… banii pot cumpara orice mai putin dragoste, insa in viata nu platesti numai la propriu. Cu ce pot obtine dragostea unui barbat? Ce anume ar trebui sa dai la schimb? Habar n-am. Stiu sigur care sunt variantele gresite: am incercat, spre exemplu, sa cuceresc un barbat cu iubire. Am oferit neconditionat dragoste crezand ca la randul meu, intr-un final, ii voi fi draga. Degeaba… s-a bucurat un timp de caldura bratelor mele, iar mai apoi a intors spatele grabit de plictiseala.

Am incercat sa ii castig afectiunea prin gelozie. Am zambit altuia si am sfarsit cu un suras amar si impietrit pe buze fie din cauza ca primul nu a observat, fie pentru ca a observat si a gasit in gestul meu permisiunea de a zambi la randul sau unei alteia.

Am gandit ca as putea primi iubire daca ofer indiferenta. Sperand ca barbatii functioneaza dupa aceleasi mecanisme sadice tipic femeiesti l-am alungat pe cel ce mi-era drag sperand ca se va intoarce la mine mai indragostit decat in prima oara. S-a dus si dus a fost din prima gasind alinare in bratele alteia ce a jucat un joc necunoscut mie.

Am inselat sperand ca astfel nu voi mai suferi. Mi-am inghitit vinovatia amara in timp ce el ma parasea. Am mintit sperand ca astfel nu va mai durea atunci cand la randul meu voi fi mintita, insa a fost mai aspru sa-l vad pe el jongland cu neadevarul cand eu gaseam atat de greu sa il ascund. Am parasit temandu-ma ca voi fi parasita. Si-am inghtit in sec atunci cand l-am vazut rasufland usurat ca i-am indepartat povara. Am plans in perna nopti in sir in timp ce ziua ii zambeam indiferent sperand ca ascunzandu-mi iubirea el va ramane aproape si mereu interesat. Si s-a indepartat pentru ca nu ii mai eram la indemana.

Am obosit. Aproape ca am renuntat. Nu stiu cum pot cuceri un barbat. Am renuntat sa cred ca jumatatile se atrag si punct, ca e nevoie doar de soarta pentru a-l avea in veci. Sa fii iubita necesita o permanenta zbatere: sa il cuceresti, sa il pastrezi, sa-i mentii mereu treaz interesul, sa te descoperi, sa tii ascuns acel ceva care il va incita si peste 20 de ani.

Asadar va inteb pe voi, acelea care ati reusit sa descifrati secretul dragostei… care este pretul iubirii?

Un vis!

Cand imi doresc ceva anume, imi doresc cu atat de multa ardoare incat n-am somn, nici pofta, nu simt gust, nici placere. Traiesc incredintata ca daca visul nu mi se va indeplini, atunci intreaga viata imi va deveni intunecata si fada.

Am trait, pana de curand, intr-o continua asteptare a indeplinirii visurilor. Am visat zilnic si necontenit la ziua de maine sperand ca astfel voi fi un strop mai aproape de ceea ce imi doresc… si, intr-un final, exact acolo unde imi doresc, intr-o fericire deplina si nemarginita.

Sunt un om foarte norocos, intr-atat de norocos, incat pot afirma cu mana pe inima ca, pana la aceasta varsta, mi-am indeplinit fiecare vis pe care mi l-am croit vreodata. Sunt dorinte schitate in fiecare miez de noapte al copilariei, definitivate ani de-a randul in nopti in care, din pricina entuziasmului, n-am reusit sa lipesc genele pana cand nu am stabilit ultimul detaliu al planului meu sau cand primele raze ale diminetii mi-au strigat trezirea.

Prin conjuncturi miraculoase pe care imaginatia mea nu a indraznit nici sa le gandeasca, mi-am vazut indeplinite toate visurile copilariei. La inceput, realitatea a parut exact asa cum o sperasem: fara cusur. Mai apoi itele incurcate ale vietii mi-au dovedit ca nimic nu-ti este daruit gratuit, fara a ti se cere ceva in schimb, sau fara a ti se oferi o dura lectie de viata.

In urma cu cateva nopti n-am putut adormi. Nu mai gaseam nimic la care sa pot visa. E drept, niciodata n-am pretins prea mult. In vreme ce altii isi doreau sa cucereasca pamantul intreg sau sa atinga vreo culme virgina a succesului, eu am visat intotdeauna (intr-un mod matur imi place sa cred) la o fericire mediocra. Imi doresc putin din fiecare, ceea ce oricum imi pare deja foarte mult. Iar astazi, cred ca am reusit sa gust putin din tot, sa imi satisfac aproape orice placere pamanteasca.

N-am vizitat tot ce mi-as fi dorit sa vizitez, n-am cumparat tot ce mi-as fi dorit sa cumpar. Dar imi par maruntisuri in absenta carora pot trai fara regret. Am nevoie de un vis. Un nou si mare vis. Unul cu care sa adorm in gand. Unul care sa ma trezeasca in zori de zi si sa ma impinga la planuri si la lucru pentru a-l indeplini. Sunt sigura ca in curand il voi gasi. Fiindca fara vise, viata imi pare fara rost: un om fara vise este un om fara pofta de viata. Un om fara speranta. Fara motivatie. Si atunci nu pot decat sa indemn la visare, la croirea cat mai multor visuri care sa va mentina vie dorinta de viata. Fiindca drumul care fericire, este mai frumos decat atingerea visului in sine.

Amintiri de la tata...

Spuneam copil fiind, plin de visuri si planuri de viitor, ca nu-mi doresc nici averi, nici cariera, nici aplauze din partea celor din jur. Marturiseam fata de colege si prietene, cu rusinea unui om mic fara aspiratii mari, ca eu imi doresc sa devin mama, sotie, gospodina. Nu stiam pe atunci ca aceste roluri sunt mai dificil de obtinut decat orice lucru de pret in lume. Nu stiam ca e mai usor sa devii medic, avocat, arhitect sau sa obtii un job de ‘manager’ decat sa fii o mama buna si o sotie iubitoare. Simteam totusi, inca de pe atunci, ca marile bucurii ale vietii nu vin din spatele unui birou, nu se vestesc prin emailuri sau in sedinte de redactie. Fericirea se traieste acasa, in sanul unei familii care are putin din tot, dar nimic prea mult, care traieste astazi visand ca maine va fi mai bine, dar multumeste pentru ceea ce este acum.

De fiecare data cand ma intreb ‘de ce?’ imi amintesc vorbele tatei care ma certa ori de cate ori pronuntam aceasta intrebare. ‘De ce sa-mi fac patul daca diseara oricum ma culc in el?’. ‘De ce sa fac ordine daca imediat apoi voi deranja lucrurile prin simpla mea prezenta?’. Tata ma repezea de fiecare data cu aceeasi replica: ‘Si atunci de ce traim, daca la sfarsim murim orice am face?’. Si mai apoi, in gand, ma intrebam fara curajul de a fi rostit vreodata cu voce tare: ‘ Chira asa tata, de ce traim?’.

Mi-am petrecut toata viata iubind iubirea. Slavind-o, traind in numele ei, avand ca unic scop al existentei intalnirea sufletului sortit. Avea sens aceasta cautare fiindca altfel nu reuseam si nu pot nici astazi sa concep rostul existentei noastre pe Pamant, motivul pentru care am fost azvarliti in aceasta lume fara a ni se comunica menirea. Gandesc ca nu exista bogatie pe lume care sa nu fie trecatoare, ca nu purtam cu noi in vietile ce vor urma averi sau cariere, ci iubiri si suflete pereche care ne ies in cale, in fiecare reincarnare si ne iubesc de fiecare data tot mai mult. Nu pot intelege viata fara aceasta dulce cautare a iubirii ce ne-a fost daruita inainte de inceputuri. De nu ne-ar fi acesta scopul, atunci care?

Astazi nu stiu ce sa mai cred. Nu inteleg, intocmai ca atunci cand eram un copil certat de un parinte, de ce traim? Fiindca dragostea… mi-e teama sa rostesc, daramite sa scriu, dar fie… dragostea nu exista. O fi fost, dar a disparut, s-a ascuns, ne-a fost luata, incarcata pe o noua arca a lui Noe alaturi de acele cateva vietuitoare care mai stiu sa pretuiasca iubirea. Se topeste in fiecare minut ce se scurge in defavoarea vietii noastre fara scop.

Saptamana trecuta a murit dragostea. A mea, a celor din jur, a cuplurilor despre care as fi putut jura ca vor trai fericite nu numai pana la adanci batraneti, ci si pana la batranetile vietilor ce vor urma. Ii port doliu iubirii, o jelesc si ma intreb daca a mai ramas in lume vreun strop de speranta. Daca mai exista cupluri fericite, nu numai oameni catre traiesc cate doi. Daca exista cineva acolo, oriunde, sa-mi spuna ca se poate, ca dragostea nu a murit de tot, ca poti iubi un om o viata si sa nu iti ajunga, atunci il rog frumos sa-mi dea si mie de veste.

Poveste despre fericire...

Oamenii care au totul, isi doresc intotdeauna mai mult, insa sunt frustrati fiindca nu reusesc sa identifice natura acelui mai mult. Oamenii care au cate ceva ii invidiaza pe cei care au totul si considera ca daca ar fi in locul acestora, fericirea absoluta le-ar invada viata monotona. “Daca as fi in locul lui X, nu mi-as mai dori nimic”... nu inteleg ca tocmai aceasta este capcana suprema: sa nu mai ai ce-ti dori. Mai sunt aceia care nu au nimic, nimic de pierdut, si, cred ei, nimic de castigat. Atitudinea negativista este cea care ii impiedica sa inteleaga ca atunci cand esti jos, singura directie in care poti merge este in sus.

Unica solutie, indiferent de clasa din care ai face parte, este sa incepi sa privesti viata din alte unghiuri. Cata vreme 'nimicul', 'ceva-ul' sau 'totul' din viata ta nu te mai multumeste, inseamna ca trebuie sa pornesti pe intortocheatul drum al cautarii fericirii. Asadar, sariti alaturi, ridicam ancora, suflam din adancul pieptului in panze si speram ca la intaiul colt de strada sa intalnim fericirea in persoana.

Plamanii mei sunt deja obositi, imi simt diafragmul coborand si urcand rapid, pulsul accelerat, inima sparge pieptul... mi s-au inecat corabiile. Fericirea a intarziat sa-mi iasa in cale. Incep sa ma indoiesc de existenta ei. Privesc in jurul meu, cautand o privire care sa-mi confirme ca la un moment dat cineva a intalnit-o. Insa in cale imi ies numai chipuri mohorate, incercanate, abatute, oameni in viata carora nu este timp pentru a cauta fericirea. Incep sa ma intreb daca anticii nu aveau dreptate: poate ca fericirea nu ne este menita in aceasta viata pamanteana. Insa in inima incolteste speranta intelegand ca eu sunt tousi norocoasa fiindca imi gasesc timp sa caut ceea ce altii nici nu stiu ca ar putea gasi. Sunt asadar cu un pas mai aproape de acel ceva, pe care nu-l pot defini, dar stiu ca imi lipseste.

Ma odihnesc o clipa, dar pare ca trec ani intregi fiindca viata fara fericire este o asteptare continua si teribil de apasatoare. Pornesc apoi iarasi in cautarea fericirii. Si ma intristez fiindca vad ca sunt singura. Fiindca oamenii nu se opresc nicio clipa din freamatul lor zilnic sa se intrebe macar “Sunt fericit?”. Probabil ca se tem de raspuns. Probabil ca sunt atat de absorbiti de drumul pe care au pornit odata, in cautarea fericirii, incat au uitat motivul pentru care pasesc, respira sau muncesc, stiu doar ca trebuie sa se trezeasca pentru a face toate acestea.

Risc sa imi pierd si eu scopul privindu-i fermecata. Oare e mai bine sa nu o cauti deloc? Sa astepti sa vina singura? Nu cred, fiindca fericirea nu paseste cand te astepti mai putin. Necesita munca, visuri, cautari. Fericirea se construieste, nimeni nu o primeste degeaba. Poate doar animalele. Fiindca ele sunt tot timpul fericite. Sau pot deveni imediat fericite daca cineva le ofera un strop de afectiune. Si noi suntem animale... si atunci, e de la sine inteles, ca 'nimic, ceva sau totul' nu ne pot aduce fericirea... fiindca e vorba de 'cineva'. Fericirea se traieste in doi. Cata vreme voi sufla numai eu in panzele corabiei mele, aceasta va sta pe loc. Fiindca este nevoie de doua suflete sa o faca sa pluteasca. Sa dea vietii, muncii, timpului un scop. Sa simti ca nu traiesti degeaba. Sa ai curaj sa te intrebi daca esti fericit si sa iti razpunzi pe nerasuflate 'Da'. Si apoi, sa iti saruti multumita iubitul. Fiindca chipul lui este chipul fericirii tale.

Mi-a luat mult sa inteleg ca povestile cu printi si printese care traiau fericiti pana la adanci batraneti erau basme. Am crezut mult timp ca mi-e nu mi-a fost dat sa intalnesc decat balauri. In fapt, barbatul vietii tale este acela care te surprinde in perioada maturitatii cand - vrei, nu vrei - intelegi ca trebuie sa accepti rau famata monotonie sau vei sfarsi singura la adanci batraneti.

Nu am realizat cat de dulce este monotonia si placerea de a sti ca ai pe cineva alaturi neconditionat decat in momentul in care am renuntat la toate acestea in favoarea fluturasilor din stomac fara de care, credeam eu, pur si simplu nu pot trai.

Mai apoi mi-am dat seama ca in realitate ceea ce nu poate fi prezent permanent in viata mea este zbuciumul initial si nu monotonia. Nu pot trai vesnic framantata de celebrii fluturasi din stomac, nu pot iubi la intensitate maxima permanent, nu pot pierde zilnic nopti in numele iubirii. Am nevoie (da, da, nevoie) de monotonie. Ce cuvant urat i-a fost dat linistii sufletesti…

Avem nevoie de monotonie pentru a ne realiza visurile, pentru a ne creste copiii, pentru a putea respira fara ca inima sa o ia razna de la prea multa pasiune. Iti vei gasi linistea si pacea langa un barbat bun, compatibil pentru care esti si prietena si confident.

Printul tau nu este cel care iti revolutioneaza existenta ci, dimpotriva, este acel barbat care are aceleasi visurile de viata, credinte, pasiuni, acelasi Dumnezeu, indiferent ce nume alegeti sa-i dati, care isi doreste acelasi lucru de la viata, are aceleasi vise despre cum va veti creste copiii. La capatul acestei liste se gaseste scrijelit firav si pasiunea.

Povestea vietii voastre? Alegeti singure cum o veti scrie: cu printi sau cu balauri.

Iubirea o rabdare permanenta..

Se spune ca iubirea ar trebui sa ne fie alaturi la bine si la greu. Dar e absolut evident ca la bine, dragostea e cumva mai seducatoare, mai intelegatoare, mai lesne de trait. La greu, te face sa iti calci pe instinctul de conservare si sa te gandesti mai intai la celalalt. Ceea ce e teribil de greu, aproape imposibil si grozav de consumptiv.

Romantica din interiorul meu imi sopteste ca se poate. Realista imi arata ca este intr-adevar posbil. Insa numai din cand in cand. Fiindca chiar si cei mai rabdatori si mai iubitori dintre noi au un anumit numar de saci de rabdare pe care ii deschid unul cate unul. Si-apoi, ori de cate ori rabdarea dintr-un sac ne este pe terminate, suflam incet zatul intrebandu-ne daca mai urmeaza ori ba inca un sac. Ei bine, aici intervine magia iubirii: in a mai nascoci cate o desaga de rabdare de fiecare data cand ajungi sa crezi ca ai ajuns la ultima picatura.

M-am intrebat intotdeauna de unde ne vin resursele. Cum se face ca intr-o zi, manati de foc si para ne dam termene finale, numai pentru a ne declara a doua zi indragostiti lulea si culmea, chiar de aceeasi persoana pe care numai cu o zi in urma ajunsesem sa o detestam.

Fostul meu iubitul era un barbat aproape insuportabil prin absentele continue si nemotivate din viata si din dragostea mea. Atunci cand imi venea teribil de usor sa-l detest, sa-mi spun ca mi-am castigat dreptul la un barbat adevarat, nu o himera si-mi luam inima in dinti sa-mi recunosc ca s-a sfarsit, reuseam sa-mi reincarc deseaga de rabdare citind jurnalul zilelor in care ma indragostisem de el. Erau pagini de viata minunate, erau povesti pe care cu drag le voi spune nepotilor si, in fine, erau istorisiri pe care el nicicand nu avea timp sa le rememoreze.

La un moment dat, ceva m-a facut sa pierd caietul cu puteri de reindragostire. L-am gasit tarziu, cu cateva zile in urma, la mai bine de doi ani de cand ne-am despartit. Si abia acum, cu mintea romanului cea de pe urma, am fost in stare sa inteleg ca e gresit si mi-e daunator sa fiu nevoita sa ma intorc iar si iar in trecut pentru a reusi sa iubesc prezentul.

Sunt un cautator cronic de nod in papura. Asa ca, satula de actuala relatie in care ne certam de trei ori pe zi si asta datorita faptului ca la gustari inghitim pe nemestecate aluziile intepate, mi-am spus ca poate am recazut in boala indragostirii de ceea ce a fost. M-am intrebat daca nu cumva iubesc iarasi firimiturile trecutului aruncate saracacios in prezent. E drept, de aceasta data nu am caiete miraculoase si nici nu adorm noapte de noapte visand primele intalniri.

Am facut curatenie in desagii de rabdare si m-am intrebat sincer daca imi vor ajunge pentru toata viata. Daca voi reusi sa suport bosumflarea diminetilor nedrepte in care nu ne mai este permis sa dormim pana la pranz si certurile nimicurilor zilnice. Daca voi accepta vreodata definitiv si irevocabil sa recunosc ca nu am dreptate atunci cand stiu sigur ca am. Daca voi accepta langa mine barbatul despre care stiu ca nu ma iubeste neconditionat, asa cum am visat intotdeauna ca m-ar adora, barbatul care imi cunoaste defectele si mi le reproseaza ocazional. Ei bine, calculele mele m-au adus undeva pe la limita. Asadar, s-ar putea sa reusesc sau nu. Nu stiu.

Dar stiu ca in prezent traiesc, spre deosebire de relatiile anterioare, o dragoste reala, fara prea multe trimiteri la trecut, fara gesturi de iubire inventate din reinterpretari ale mintii mele indragostite, fara prea multe minciuni. O dragoste presarata cu moment bune, condimentata cu clipe in care iubitul meu singur redevine barbatul de care m-am indragostit fara sa ma intreb de ce, fiindca raspunsul mi-era absolut evident.

Si atunci gandesc ca o dragoste imperfecta, dar reala, este de preferat unei iubiri al carei unic cusur este inexistenta. Si astfel, bag de seama ca prin minune ca numarul sacilor mei de iubire a crescut de la ultimul recensamant. Si ma umplu de bucurie realizand ca de aceasta data prezentul ma face fericita, nu trecutul si nu imaginatia bogata ce naste iubiri care ar fi putut fi frumoase.

Poveste muritoare...

A fost odata ca niciodata, caci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un print si o printesa a caror poveste n-a fost spusa de nimeni. Era banala, se repeta in fiecare zi si-n toate regatele, asa ca niciun cronicar nu s-a obosit sa o astearna pe hartie fiindca, folosindu-se de intuitia sa, stia ca nimeni nu o va repovesti si nici iubi. Oamenii au nevoie de povesti frumoase, prin care sa traiasca in vis, sa spere la basm, ‘sa creada ca balaurii pot fi rapusi’ (G. K. Chesterton).

Povestea lor a inceput, la fel ca oricare alta poveste, cu o zana buna, un sarut magic si o calatorie peste sapte munti si sapte vai si sapte ape si sapte regate vecine. Parea ca nimic nu va umbri fericirea personajelor noastre.

Din pacate ( si poate acesta este motivul pentru care aceasta poveste n-a fost scrisa) in intriga noastra nu si-a facut loc nicio vrajitoare rea ori balaur fioros. De ar fi aparut, atunci printul si printesa si-ar fi putut privi dusmanul in fata si, poate, l-ar fi putut infrange.

In aceasta poveste personajul negativ a fost meschin, ascuns, perfid. Printul si printesa s-au molipsit cu o boala pe care niciun vraci al regatului nu a stiut sa o vindece. Incet, dar sigur, au inceput sa se uite reciproc. Mai intai, au fost detalii marunte: uitau un sarut, un ‘te iubesc’, o imbratisare. Insa boala a avansat in timp. Intr-un final, printul si printesa s-au uitat cu totul. S-au trezit intr-o dimineata intrebandu-se cine era celalalt. Uitasera iubirea, uitasera ce ii legase, uitasera cum povestea incepuse si cum ar fi trebuit sa sfarseasca.

S-au speriat unul de celalalt. Erau straini. Doi oameni a caror poveste fusese uitata si pe care nimeni nu se obosise sa o scrie. Au decis sa plece pe carari diferite, catre regate diferite, spre povesti, poate, cu batraneti fericite. Printul s-a intors primul pe calcaie si, cu lacrimi in ochi, si-a luat adio de la printesa. In urma lui, printesa ramase singura, inconjurata de lucrurile care au fost, care ar fi putut fi, care nu se mai povestesc in basme sau in povesti nemuritoare. Privind obiectele neinsufletite simti cum sufletul i se sfarama in mici cristale fara viata.

Ea stia, din alte basme, ca un alt print, sau poate chiar al ei, se intorsese odata din drum pentru a-i oferi unei alte printese sarutul fericirii si pentru a rescrie sfarsitul trist al basmului lor. Asa ca a asteptat pana in ultima clipa sarutul magic, iar cand printul a pasit in afara castelului, a sperat ca va fi tras inapoi de vreo furtuna starnita din senin. A urmarit pana a pierdut in zare caleasca in care acesta a plecat. Si a sperat, pana la sfarsit, ca macar unul din cai va trage inapoi, ori altul se va imbolnavi, orice numai sa ii intoarca din drum printul. Dar nicio asemenea grozavie nu s-a intamplat.

Cu trisete, incalec pe-o sa si inchiei, din pacate chiar aici, chiar asa, povestea mea.

Mi-e dor sa-mi fie dor

Mi-e dor sa-mi fie dor de o imbratisare, de-un sarut, de-un “Te iubesc”. Mi-e dor de clipele in care iubeam, fie si fara rost, fara speranta, coplesita de dor, innebunita de dorinta. Cand imi inabuseam lacrimile in capul pieptului si visam ca poate voi fi iubita. Mi-e dor sa tanjesc dupa un prim sarut sau o prima noapte de amor. Imi lipsesc clipele in care fixam cu privirea ore in sir telefonul, in care imaginam scenarii, le stergeam, le refaceam. Mi-e dor de bucuria de a iubi cu inocenta si prostie, de a crede ca dragostea dureaza vieti de-a randul. Mi-e dor sa-mi pierd respiratia in privirea lui, sa plang de fericire si nerabdare si sa ma las purtata de vis.

Imi lipsesc vremurile in care credeam cu tarie ca pot modifica geografia planetei in numele iubirii. Si pot muta muntii si pot sterge anii si pot uita si iubi oricum si oriunde. Mi-e dor de mine, cea care credea si putea. Care isi tinea pleopele deschise la ceas tarziu in noapte pentru a profita de cele cateva ore pe care iubirea mi le daruia.

Ma simt un cub de gheata. Nu simt nimic. Nici bucurie, nici durere, nici suspans. Imi port existenta taraganat, fara a mai astepta nimic, fara a mai visa ceva, fara a ma teme ori a ma bucura de cineva.

Nu ma las atinsa de cuvinte reci ori calde deopotriva. Mi s-a spus ca trebuie sa fiu mai tare, sa nu iau in serios orice nimic (mi-ai facut rau, dragul meu), iar acum, fara placere, n-as mai plati doi bani pentru nimic. Dar as da toate bogatiile lumii sa stiu macar ca voi mai trai, fie si numai pentru o clipa, fie si peste o suta de ani, dulcele fior al iubirii.

Iubirea mi-a devenit matematica, cerebrala. Scanez, calculez, aproximez si renunt. Ar fi prea mult de munca pentru a castiga poate o dragoste. Munca cere timp, timpul e pretios, asa ca renunt de la bun inceput si sper ca cineva imi va oferi dragostea degeaba.